Tu ce făceai pe 17 decembrie ’89?
Articol publicat in: Personal
- Tu ce făceai pe 17 decembrie ‘89?
- Îmi vedeam de treburile mele obişnuite, zilnice.
- Ştii ca pe 14 decembrie trebuia să înceapa revoluţia la Iaşi. Pe 14 decembrie, mergeam cu maică-mea în oraş, să îmi scot firele dupa apendicită. Şi erau tancuri peste tot. Îmi amintesc bine, era o zăpada ca acum. Mutasera staţiile de tramvai. Nu erau oameni pe stradă, deşi era cam ora prânzului. Nu era nimeni. Doar eu cu maică-mea. Trebuia să mă duc la spital. N-a mai început nimic la Iaşi, în ziua aceea. Nu ţin minte exact, mi-a zis maica-mea atunci ce a fost. Aşa a început pe 16, la Timişoara. Trebuie să îmi amintesc ce mi-a zis exact maică-mea în zilele acelea. Ei ştiau.
- Eu am stat după 22 decembrie, cu arma în mână, pe acoperisul ministerului, inclusiv în ziua de Crăciun.
- Tu? Povesteşte-mi.
- Am stat cu arma pe acoperiş, cu două încărcatoare burduşite de gloanţe.
- Sper că n-ai omorât pe nimeni.
- De ce, îi plângi pe terorişti?
- Orice viaţă contează. Şi teroriştii au familiile lor.
- Şi ce faci când se trage în tine, de pildă? Ce faci când trage cineva în tine? Stai şi spui:
- Pace pace!
- Trage în mine, că şi tu ai familie. Abia apuci să rosteşti pe p de la pace şi eşti cu capul găurit. E război, nu cenaclu. Nu am tras niciun foc.
- Dar s-a tras langa tine? Ţi-au şuierat gloanţele?
- Era să mă împuşte un ofiţer de armată, dintr-o eroare. Uitase un glonţ pe ţeavă şi a descărcat arma în picioarele mele. Aşa s-a murit. Prosteşte.
- Ai fost rănit?
- Nu. Deşi îmi şuierau pe la ureche gloanţele.
- Au murit lângă tine?
- Nu.
- Dar cum ai ajuns acolo?
- M-am dus la serviciu, în dimineaţa de 23 şi au zis că nu se lucrează, să mergem acasă. Doar cine vrea să meargă la magazia de armament, să îşi ia arme automate, să pichetam ministerul. Mulţi au plecat acasă, unii colegi au rămas. Deşi îmi era frică, nu am putut să le întorc spatele. Pur şi simplu, fără vorbe mari. Am ramas şi eu. Sunt 12 etaje şi pe fiecare etaj era altă unitate, nu aveam de unde să ne cunoaştem între noi. Şi, îmbrăcaţi în civil, fără niciun semn de recunoaştere, ne-am fi împuşcat între noi. Putea să vină unul, să îţi ceară un foc şi să îţi găurească capul. Am stat până l-au împuşcat pe Ceauşescu. Pe 25 mă uitaseră pe acoperiş. Singur.
- Şi ce aţi mâncat?
- Ce să mâncăm? Tu ai impresia că era ceva organizat, cu sală de mese etc.?
- Adică nu au venit oamenii să vă aducă mâncare, apă?
- Să fim serioşi. Mă duceam, cum vin acum la serviciu, dimineaţa şi plecam seara. Între timp, alţii stăteau acasă şi mâncau porcul. Era mai greu când plecai acasă, pe la 20-21, pe întuneric, pe stradă. Erai vulnerabil. La metrou, te controlau echipele de voluntari. M-a controlat o dată o fetişcană şi aveam o pipă din lemn, o pipă de aia adevărată, frumoasă, în buzunar. S-a speriat. La pipăit aduce cu un pistol.
- Şi ce ti-a zis?
- Ce să zică? Nu ştiti, nu aţi trăit. Erau nişte fetişcane, studente, speriate, dar şi pline de speranţă. Puteai să le suceşti gâtul. Crezi că erau jandarmi din ăştia mătăhaloşi? I-am arătat ce aveam, atâta tot. Acum vin puştii de 25 de ani, de 20 de ani, care abia deschideau ochii pe atunci şi fac pe deştepţii. Voi, comuniştii. Nici măcar nu ştiu ce era un comunist. Tu crezi că purta cineva eticheta vinovat-nevinovat? Ne-am împuşcat între noi ca proştii.
- Crezi că au fost comuniştii care au tras în oameni?
- Toţi am tras. Când o să terminăm cu stafia comunistă şi o să privim spre viitor, poate mai facem şi treabă. Nu putem să ne lamentăm privind spre trecut, o sută de ani. Asta e studiu de istorici, de discuţii emoţionale, de morală, dar pentru progres economic, nu are nicio relevanţă. Nu ştim să ne gospodărim. Tot poporul. Second hand. Popor de mâna a doua.
- Îţi pare rău de vremea pierdută la revoluţie? De zilele cât ai stat în frig?
- Îmi e dor de tinereţea mea. Acum e uşor să faci scenarii. Atunci eram doar încrezător, naiv. De ce sa mă mai regret? Tinereţe furată.
