poesis

O stradă, în stânga nişte case ridicate acum două secole, în dreapta, o magazie în care locuiesc patru pisici roşcate şi un maidan pe care sunt aruncate o roată de bicicletă, un scaun rupt şi câteva cutii de conserve. Lângă maidan, mai în spate, un cabinet de avocatură, cu o plăcuţă din aramă, pe care scrie cu auriu şi litere italice, mari, înflorite la capete: Avocat Christy Mironescu, Deschis Luni – Vineri Între 9 şi 17. 

 

De-a lungul trotuarului, sunt câteva maşini parcate, două de culoare închisă, una albă. Începe să ningă, brusc, şi din ce in ce mai tare. Ninge cu fulgi mari, e furtună de zăpadă, apoi se linişteşte, rămân doar fulgii mari căzând ca într-un glob de cristal. Vine cineva şi învârteşte strada şi casele, cu susul în jos, şi ninsoarea continuă. O femeie întră în scenă, de undeva din stânga. E îmbrăcată cu o haină bleumarin, lungă până la genunchi, o fustă cafenie, cizme negre, cu tocul jos. Părul castaniu-roşcat, lung, figura obişnuită, ovală. Mersul, ca şi cum ar veni de niciunde şi ar merge spre nicăieri. Pe chipul femeii, un zâmbet inocent, ca şi cum ar mai exista aşa ceva.

 

Pe magazia din dreapta, o pisică roşcată se opreşte din mersul său, întoarce capul spre stradă. Atunci se opreşte şi femeia, se privesc. Apoi toată scena e întoarsă din nou cu susul în jos, pentru ca ninsoarea să se pornească iar.

 

Femeia îşi continuă drumul, şi aşa.

 

Din casa de la Mijloc, iese, pe o uşă cu cerdac de lemn vechi, o fetiţă brunetă, îmbrăcată sărac, o hăinuţă subţirică şi veche, lungă, de un negru şters, ghete maronii, vechi, mâinile fără mănuşi, iar pe cap o glugă mică şi cu blană cafenie pe margine. Fetiţa se opreşte în dreptul unei maşini, stă nemişcată, privindu-se în geamul din dreapta. Femeia trece pe lângă ea, câţiva paşi mai încolo se întoarce, oprindu-se în spatele copilului şi urmărindu-i gesturile. Pisica îşi scutura blana roşcată, de ninsoare, coboară pe acoperişul magaziei şi dispare în ea.

 

Continuă să ningă. Fetiţa îşi apropie mâna dreaptă de geamul maşinii şi, cu indexul, desenează, încet, atent, parcă să nu greşească, mai întai ca un semn de întrebare, apoi întregeşte conturul unei inimi, aşa cum văzuse ea prin cărţi, că se desenează o inimă. 

Femeia zâmbeşte larg, către copil:

- Ce faci? Fetiţa se întoarce spre ea şi râde. Are gura ştirbă de aproape toţi dinţii, doar nişte măseluţe rămase de pe vremea copilăriei, se văd. Nu zice nimic, doar râde cu toată gura şi ridică un umăr ca şi cum ar spune, nu e nimic ce fac, e doar o inimă.

- Vrei ciocolată?

- Da!

Îi pare rău că nu are ciocolată cu lapte sau alta mai bună, la ea. Îi întinde o jumătate din ciocolata amăruie, luată de dimineaţă de la chioşc. Fetiţa nu îi mulţumeste, doar râde larg, cu toata gura ei ştirbă, de copil căruia abia i-au căzut dinţişorii.

 

Femeia pleacă mai departe, se grăbeşte, are un mers ca atunci când vrei să Ajungi acasă. Fetiţa se vede reflectată în geamul maşinii. În spatele lor, strada se strânge, vine cineva – altcineva – şi desface decorul, piesă cu piesă, literă cu literă, până şi aerul în care ninge e desprins în piese Mijlocii.

 

În spatele lor, teancul de piese creşte, strada se strânge tot mai tare, fetiţa e desfăcută şi ea piesă cu piesă, apoi maşinile, trotuarul, femeia, mersul femeii, casele din stânga, magazia din dreapta, maidanul, şi puse una peste alta, cu grijă, să nu se dărâme teancul care, încet, încet, ia forma unor scări, multe scări, nenumărate variante de a urca, de a coborî, de a rămâne acolo, pe Nişte Scări.