poesis

…aflam din cartea Ioanei Parvulescu – Intoarcere in Bucurestiul interbelic, in capitolul dedicat animalelor de companie (Editura Humanitas, 2003)

In relatiile cu oamenii, un criteriu important era cat de mult iubesc acestia cainii si cum se poarta cu ei. Pe Ralf, primul caine al familiei Barbillian, Ion Barbu l-a luat de la Capsa, de la un baiat, si l-a plimbat apoi prin tarile europene.

Zilele trecute, în faţa uşii de la facultate, era un liliac întins pe jos, iar în jurul lui câţiva gură-cască şi nimeni nu ştia ce se poate face cu el. O studentă l-a apucat de blăniţa de pe spate, dar liliacul s-a intors cu capul şi i-a zis ceva dar nu s-a făcut înţeles. Era negru cu spiculi gri şi respira sacadat. Probabil speriat sau lovit.
- Să-l ducem la Protecţia Animalelor, zise un coleg.
Am sunat la asociaţii, nimeni nu ştia ce să facem cu el.

Un tip l-a luat pe o coală de hârtie, apoi l-am pus într-o cutie cu capac şi l-am dus în tipografie. La întuneric, şi-a strans aripile, adică mâinile transformate în aripi şi s-a ghemuit într-un colţ. A stat acolo câteva ore, între timp am sunat la un prof de la Biologie, care mi-a explicat că acum e perioada lor de hibernare şi că nu îi e bine la căldură şi probabil că a căzut din podul umefeului, aşa ca: ori i-l dau lui ca material didactic, ori îl duc în pod.
- Dacă îl aduceţi la noi, vă spunem ce specie e!
- Îl duc în pod…
Săracul liliac, de parcă pe mama natură o interesează specia!

Avea dinţii mici ca la un pisoi şi capul turtit, gura destul de mare, poate că vorbea în felul lui, tot deschidea gura şi ne arăta dintii. După câteva ore, adică după ce am găsit cheia de la pod, m-am intors în tipografie să îl iau. Cred că făcuse pişu. Mica relicvă mamiferă naşte un pui (bine că nu a şi născut în cutie). În timp ce mă apropiam tot mai mult de pod, începu să se agite, să se ridice, parcă să miroasă. (Evident, colegul cu cheia comenta ironic). Am intrat în podul de la umf, o încăpere foarte înaltă şi, din câte am înţeles, populata de o colonie de lilieci (semn bun, se pare). Am aşezat cutia pe o grindă şi imediat ce am deschis capacul, liliacul mi-a atins uşor mâna, apoi şi-a luat zborul în zig-zag şi a dispărut în aerul cenuşiu al podului.
- Să mă spăl pe mâini?
- Spală-te, mai bine.

“Putini stiu insa ca sunt animale ocrotite de lege nu numai la noi in tara, ci si in intreaga Europa. In Romania exista chiar si un ONG specializat in protejarea liliecilor.” (http://www.e-pets.ro/articole/liliacul)

ONG pe care nu l-am găsit şi sper ca de-acum incolo, liliecii de la umf şi de oriunde să stea în lumea lor şi să nu se mai intersecteze cu drumurile mele.

Puteti sustine ca nu e adevarat ?
Sunt 56000 de preoti si 48000 de medici in Romania.

Asemanari si deosebiri:

ascultand piesa asta, a iesit textul, scris in 2 etape, lucrat pe text, adica atat e si nu mai mult decat atat )

a te întoarce în braţele cuiva

ascult smokie / cineva îmi spune viaţa asta are ceva fisuri, eu merg mai departe
fără nici o altă metaforă fără nici o altă unealtă de schimbat cerul / toamna
sau ce mai e de schimbat în lume şi cred că:
nu mi-am pierdut niciodată o parte a corpului, în lumea solidificată de care vorbesc
cărţile mele / incantaţia sângelui / cărţi pe care azi nu le mai citeşte nimeni
- pisicile mele doar fac pişu pe ele -
niciunul dintre oamenii cu care aş mai putea schimba o vorbă, i-aş întreba dacă
au văzut şi ei câte o pasăre trecând cu aripile prin pieliţa aerului sau
vreo zi neapărat transparentă prin care să poţi băga mâna după o altă viaţă
dar nu, oamenii mei sunt / unu / bărbatul cu chipul de-aramă /
bună dimineaţa domnule şi atunci lumea se dizolvă
exact ca în cartea aceea cu doisprezece apostoli
un făt-frumos & o jeanne d’arc, unicul personaj feminin care îmi iese perfect
la interpretare

/ altul / bărbatul cu masca de-argint / tu ai iubit vreodată atat de mult încât
să te duci naibii până la capătul pământului, iar eu râd, râd rămâne şi aici vers,
apoi toate aceste cuvinte se împart discontinuu între paşii lui
prin biserică, duminica dimineaţa, o aripă înscrisă în cerc
şi un înger prim

/ alţii / oamenii mei de aur / cosiţe de aur / ei trec prin mine / oamenii mei prin mine,
pe ora inimii, o chakra a timpului roşietic de toamnă,
ora aceea în plus, dragostea în plus, într-un spaţiu continuu şi
mai mult ca absent

/ dragostea în minus / un plasture pe sângeria viaţă / lighioana mea de safir din trupa sfintei vineri
şi ţâncii lăsaţi într-un salon de spital fără nicio poveste
ar trebui ca pentru fiecare copil să inventezi o poveste, iar acest rând îmi aminteşte de
slumdog millionaire filmat în românia / românia şi toate oscarurile ei şi îmi spun
dincolo de dragoste şi moarte, dincolo de plecări şi de toate aceste păsări pustii şi albe,
îmi spun / dacă mi-aş pierde vreodată un deget voi putea oricând
să-mi pun altul fals, cu pene false, un deget fals cu care
să vă arăt adevărul

In sfarsit, m-am apucat de selectia textelor mele pentru primul meu volum de poezii din acest mileniu.
Cum este o treaba migaloasa si plictisitoare si cum nici titlu nu am la carte, singurul lucru care ma binedispune este numele fisierului cand il citesc in bara:

Bancuri celebre cu Alinutza

Demult, am ales să public primele texte în Revista Cronica. Treceam zilnic pe lângă redacţie, când era pe strada Vasile Alecsandri, în Iaşi, în drumul meu spre facultate, în primii ani, să fi fost prin 91-92. Unii se ocupau cu mineriade, eu mă ocupam cu poezie.

Motivul pentru care am ales Cronica şi nu Timpul sau Convorbiri? Îmi suna a “medicină”: cronica, boală cronică, poezia boală cronică, cititul boală cronică, scrisul boală cronică. Aşa că, având eu vreo 19 ani, am bătut la o uşă care, apoi, de-a lungul a toţi aceşti ani, mi-a fost mereu deschisă.

Nu m-a interesat niciodată să public în alte şi alte reviste, la alte edituri, din dorinţa avidă de a umple teancuri de hârtie dosite prin toate colţurile ţării. Nu sunt un “arivist al scrisului”, iar dacă textele mele vor fi copiate – plagiate, că tot e moda -, n-am să mă înfurii, ci, din contra, am să mă bucur pentru că, iată, au fost îndeajuns de valoroase ) .

Toţi cei care scriem ne-am născut cu acest har – iar asta mă face să îmi imaginez că singura ursitoare care a venit la mine acum patru decenii, a fost una cu un condei în mână. Ei, bine, cei care avem acest har, dar, din naştere, îl avem pentru noi înşine şi, câteodată, pentru cei aleşi, câţiva, cu care dorim să împărţim cuvintele, cei despre care ştim că ne vor înţelege adâncul sens al realităţii paralele în care trăim.

Aşa că, după ani de zile, am avut iarăşi dorinţa de a-i mai trimite lui Valeriu Stancu – redactorul şef de la Cronica – unele texte. Fără să primesc vreun răspuns – nici nu aşteptam vreunul -, le-am regăsit la pagina 13 în numărul din iunie:

http://revistacronica.files.wordpress.com/2012/07/cronica-06_2012.pdf

Ceea ce încă nu ştie Valeriu Stancu este că tot ce scriu şi tot ce sunt eu, de vreun deceniu încoace, începe de la versurile:

“Dumnezeul la care ne închinăm
ni l-am făurit fiecare
după chipul şi asemănarea noastră” (Valeriu Stancu – “Rugă pe rug”)

Şi nu cred că lucrurile se vor schimba curând.

Acesta e un fragment dintr-o povestire după 10 cuvinte date de J şi din care am folosit doar 7.  Şi, deci, dedicaţie pentru J, pentru că, de 6 ani de zile, îmi face viaţa mai frumoasă şi… mai cultă

În fiecare anotimp, iarba din grădină capătă alte nuanţe. Vraciul Yeliel privea zilele cum treceau pe la fereastra casei sale, unde îşi aducea, adesea, un scaun cu spătar, învelit într-un pulover mare, de lână cafenie şi deschidea o carte. Iarba cea mai frumoasa era în luna mai, de un verde crud, moale, ondulată în adierea vântului. Dar cel mai mult îi plăcea vraciului Yeliel să îl urmărească pe Regele Lear cum se strecura printre firele înalte ale ierbii, în căutarea cine ştie a ce umbre zărite doar de privirea sa încă ageră.

Era într-o dimineaţă de primăvară când vraciul Yeliel se hotărî să dea drumul în lume altei poveşti. Luă de pe raftul cel mai de sus o carte veche, îngălbenită de vreme, o deschise după un semn ştiut doar de el, îşi lipi palmele de pagini, apoi întoarse cu grijă mâinile înspre fereastra deschisă, pentru ca literele, cuvintele, apoi frazele să îşi ia zborul şi să îşi găseasca un rost pe lume.

Cu o seara inainte, gradina in care Regele Lear era stapanul suprem, fusese invadata de melci, dupa o ploaie torentiala, dar calda. Regelui Lear nu ii placea sa isi ude pernutele, plimbandu-se prin gradina inca uda, asa ca mustaci din cateva fire ramase inca negre si se intoarse sa isi continue siesta pe veranda, langa cei trei caini (cu nume sonore: Rosioara – de roscata, Coditza fara coada si Esca, de frumoasa ce era!), paznicii de seama ai intregii sale lumi.

Regele Lear traia ca un sihastru. In centrul gradinii se afla casuta, o adevarata catedrala de care nimeni-nimeni, oricat de faimos era si oricat de lunga ii era mantia imblanita de pe spate nu avea voie sa se apropie. El era stapanul suprem si traia in deplina libertate si armonie cu toata gradina: copacii erau ai lui de la radacina pana in varf unde ajungea intr-o clipita, iarba pe care se tolanea la soare si din care mai manca uneori, cand il durea capul – chiar si regii mai au uneori dureri de cap!

Regele Lear avea tot ce ii trebuie, era iubit de supusii cu si fara pene, cu si fara blana, avea mancare pe indestulate. Singurul sentiment care il macina era gardul ce inconjura gradina. In serile aurii ale verii, Regele Lear avea obiceiul sa stea pe pervazul verandei si sa priveasca lumea de dincolo de gard, o lume din care el fusese izgonit, cand era foarte mic de nici ochi nu facuse, dar o lume pe care vroia, ca orice rege, sa o cucereasca.

A trece sau a nu trece gardul, iata intrebarea!, mormai, pe sub mustata sa inca neagra. Trebuie ca e greu sa te hotarasti la cea mai buna alegere, gandi el, in rationalismul specific unei intregi rase regale. Asa o fi si pentru ceilalti, cei de dincolo de gard, isi spuse, in barba, chicotind la un gand ce ii trecu prin mintea sa de rege.

Asa ca, a doua zi dis-de-dimineata, Regele Lear se invarti de trei ori in jurul cozii, matzai ceva intr-o limba doar de el stiuta, isi lua in spate rucsacul cu hrana si cele trebuincioase unui mare rege si porni in cautarea raspunsurilor.

(to be continued)

http://ziaruldeiasi.ro/mozaic/imaginile-care-redau-increderea-in-umanitate-vezi-o-galerie-foto-emotionanta~ni8kk6

Imaginile care redau încrederea în umanitate NU conţin nici un român.

Românul n-ar sări în incendiu după o pisică, ci după sticla de băutură sau vreo zdreanţă inutilă, moştenită de la străbunica.

Românul n-ar salva de la înec un alt român şi, atunci când are intenţia asta, se îneacă el însuşi, pentru că la şcoala românească îl învaţă integrale şi alte tâmpenii, în loc de cursurile elementare de prim ajutor sau ceva util pentru viaţă.

Românul îneacă pisoii abia fătaţi, pe motiv că NU E PĂCAT dacă încă nu au deschis ochii.

Suntem o naţie aparte, corcituri de semidocţi, răutăcioşi, vulgari, pedanţi, pupincurişti, meschini (generaţia crescută în comunism), inculţi, agramaţi, servietişti, arivişti, oportunişti, manelişti, pedelişti, pesedişti, penelişti (generaţia crescută în bătaia vântului).

Şi nu există excepţii. Fiecare are câte puţin sau câte mai mult dintr-o corcitură sau alta. Fiecare a fost cel puţin o dată OM DE CĂCAT pentru altcineva. Fiecare are o listă cu “oamenii de căcat din viaţa mea” şi fiecare aparţine cel puţin unei asemenea liste.