Se spunea că, pe când eram copii, erau timpurile cele bune, timpurile măreţe. Şi chiar erau, atunci când venea pe la noi Irina , verişoară, mai aproape de vârstă, dar mătuşă, după gradul de rudenie . Irina era cu cinci ani mai mare ca mine şi când venea la Iaşi, începeau timpurile mele cele mai grozave. Odată cu intrarea ei în camera mea, se deschidea o fereastră ce dădea mereu într-o lume magică, pe care ea reuşea să o creeze, cu poveştile ei.
Erau poveşti reale, din viaţa ei, mult mai mare şi mai de neatins, o lume în care toţi erau fericiţi şi, când nu erau, exista ea, Irina, care să le readucă zâmbetul pe buze. Toamnele, stăteam lângă calorifer , pe un fotoliu, poate chiar pe jos, nu îmi amintesc sau poate într-o toamnă chiar era fotoliul acela acolo, la fereastră, şi povesteam, ea mai mult, eu mereu am fost ascultătorul, mă fascina cum îmbina cuvintele, un adevărat meşteşugar al vorbirii şi al scrisului. Scria frumos tare, o caligrafie rotundă, uşor spre stânga, de om bun, cald şi echilibrat. Cele mai bune timpuri erau cele de toamnă, când rămânea peste noapte la noi, pentru ca orele târzii să nu ne oprească poveştile.
Apoi verile când, odată, în vara în care am împlinit 16 ani, am fost cu ea la ţară, iar ţara aceea a ei era chiar lângă Humuleşti şi Ozana cea frumos curgătoare. Lumea, acolo, rămasese împietrită într-un secol din urmă, o fotografie în sepia a Amintirilor. Muştele roiau la masa de prânz, de sub vie, dar cât de bune erau toate acele feluri, invariabilele brânze cu mămăligi! Pe atunci nu exista hand-made, dar îmi făcusem, dintr-un pumn de mărgele galbene, un şirag pe care îl învârteam de mai multe ori în jurul gâtului, pe atunci nu exista hand-made, dar toate lucruşoarele mele frumoase erau cusute de mâna mamei, iar cea mai dragă îmi era o fustă din mătase galbenă cu picăţele gri-pal, foarte cloş şi care se învârtea până la cer şi-napoi, dar care se şifona rău de tot! Aveam în sat şi discotecă, aşa că Irina mi-a dăruit un creion albastru şi m-a învăţat să mă machiez şi să dansez pe Maria Magdalena şi Boys boys boys – niciuna dintre noi nu ştia ce conţine videoclipul piesei (!).
În fiecare seară ce urma să ne despartă poveştile, îmi spunea “Ce visezi, să strângi în braţe”. Râdeam amândouă, complice, ştiind pe care dintre Feţii-Frumoşi ai acelor vremuri ni-i doream, fiecare. Bineînţeles că niciodată, în niciuna din serile în care am primit urarea, nu am visat pe vreunul şi, dacă da, i-am lăsat, pe mai toti, uitării.
Doar că în seara trecută, cineva veni şi îmi spuse, la fel ca pe vremuri: “Ce visezi, să strângi în braţe” – de parcă ar fi ştiut că aceste cuvinte sunt codul secret al ferestrei către o lume sferică, locuită de fiinţe mici, subţiri, cu părul ondulat, lung până la genunchi, o proiecţie mai ştearsă a Paşilor Pierduţi din dealul Copoului.
*
Zilele trecute, am avut drum spre Neamţ şi am trecut podul peste Ozana rămasă doar ca un cuvânt între paranteze. Nimic nu mai e cum ştiam eu din amintirile copilăriei mele. Nici măcar praful, colbul care se ridica în uliţă, seara.
Iar Irina e acum prea departe pentru a mai ajunge una la cealaltă atât de des încât visurile noastre să nu se destrame prin alte glasuri, alte încăperi.
